poesie

Poesie scritte da Domenico Di Gianfrancesco negli anni '70

All’Aternu
E ssò renùtu a tti, fiume mé andigu,
ma che ll’anema tè de ‘n citolillu,
e pètre ajo langiadu ‘mmezz’a ll’onne
pe rresendì lu sonu de llu tunfu
come facéa quann’eru regazzittu
tirènno sassi a ll’acque tè tranguille
pe vvedé ne lli schizzi che fecénu
sette coluri de ll’arcobbalenu.
Ajo rrevistu pure l’isoletta
addó jochea co ccendu e cchiù bbarghitte
fatte dde rame ‘e cerru e dd’arbanèlla,
‘mezz’a lla meravija de ll’insètti.
E ll’acqua tè bevéa che ttu portìi
su da lla fonde e guasi me paréa,
come pe ‘n sognu, dde toccà lu mare,
propiu come tti, llòc’a Piscare.
E òji che so vvècchiu, Aternu amatu,
tu che pe mmi, apo’ màtrema, si statu
llu prim’amore mé, famme revive
n’ora, scì, nn’ora sòla delle tande
c’ajo passatu llòche ‘nnanzi a tti.

Cannella lu Senzale
Condrariamende a quantu fecéa prima
alla fiera nun ha portatu gnende:
né aseni, né bòi e nianghe pòrci.
Eppuri tu llo idi sempre lloche
a trattà, condrattà, mette d’accòrdu
crombaduri e ppadruni de lle bestie.
Rròpre la occa a tutti li cavalli
pe ffa vedé che ciàu lli endi bboni,
fa ll’eloggi a lle para delli boi
dicénno che ll’ha vvisti arà a jornata,
sembre frischi, paciusi, mansueti
e mmai stracchi ammazzati ‘allu laùru.
E quand’affari fa fa tuttu lu jurnu
finand’a ssera! Je dau la senzeria.
Sembre riènno ggira dappertuttu,
sse ficca ‘mmezz’a chi sta discutènno,
llèva co ddu parole mille lire
pe ffà ‘ngondrà l’offerta e lla domanna.
Llu chiamenu Cannella. Affare fattu
llu portenu cundendi all’osteria
pe faje renfrescà la gola sicca.

Chiesitta abbandonata
Jo ppe lla via che va dritt’a lle vigne
(via de la Madonnèlla l’au chiamata)
sta ‘ngore ‘n péji na cchiésa abbandonata.
E’ rròssa appena come ‘n ggammerone.
Ma quandi miliuni dd’orazziuni
allòc’addéndru se so state itte
a addomannà pe grazzia a llu Signore
nu mucchiu sandu de bbenediziuni
sopr’a llu laùru de lli cambi!
Ddu statue ‘e Sande de nisciun vvalore,
lu tittu scoperchiatu, matuni accatastati,
pézzi ‘e taule ‘n derra ammunticchiati,
figur’ ‘e Sandi affrescati a lle pareti,
che zìemu Ggiggi religgiosamende
cchiù dde vind’anni fa je rretruvati,
ll’anema mè accorata da na fitta
gn’òte che me fèrmo a ssa cchiesitta!

La vigna me
Na viarella ‘n zallita, tutta sassi,
coperta da lli rui e da lli spini,
addó ce passa appina na perzona,
m’ha rreportatu a tti, vigna che ‘n témbu
dde fratemu ‘e zi Paulu e dde mi
ssi stata pe tand’anni orgoju sandu,
lu cchiù bbèllu e llu cchiù abbramatu vandu,
e guasi pratu mmo si addivendata:
la staccionata trèttica a toccalla
e llu muru ze règge chissà come;
sparita è ppuri la scitta addo
cchiù dde ciend’anni fa li vécchj nostri
pisténu l’ua appina venneganta.
Solu na rasa sorema ha sarvata
co lla fatìa e co ll’amore sé.
Qua è respundada ‘mmézz’a ll’erbe e sassi
na vite o ddu che pparenu a vedelle
come cannéle misse ‘nnanz’a’ Sandi,
che ppe llu gran calore se sò storte
e doppu n’ora ggià sse sò rammorte.
Quandu laùru ‘mmézz’a lli filari
prima che tte ciésse la fillossera,
repenzo a quillu ‘inu che ttu ddìi
a ccommenzà tand’ore de fatìa.
Mmo la collina, ‘n témbu tutta verde,
che passeritti e mmerle accojéva
pe ddaje vagh’ e ùa pe lla fame,
è ppina ‘e sassi e dd’arberi ‘ngialliti.
Sèndo lu strillu de nu piccajalle
e m’addomanno: “Addo, addo so’ iti
lli bbèlli candi che ppe ddu o ttre jorni
ze séndenu a lli primi de novèmbre
‘mméz’a ll’allegria de vennegnà?”
Ma ‘gni ttandu lu vend’ ‘e tramondana
lli reporta e lli sèndo com’allora:
sémbrice e ppuru come ‘n cièlu azzurru
scì, com’allora me revè lu còre!

Quilli Natali!
Reddàmmeli, Ggesù,
quilli Natali,
quannu jevamo
nuiantri regazzitti
lla sera ‘e lla Veggilia
a recercà, casa pe’ casa,
de porta ‘n porta,
le “sette cose”: na noce,
na nocchia, quarche ficu siccu,
na mela, na mmàndolla,
nu puillu ‘e castagne
co ‘n po’ dde vaghi d’ua.
E, recordu, diceàmu
n’orazione pe ll’anima ‘e lli Morti,
nu Diessirre
in cagnu de l’offerte
che ce dénu le femmene cundente
penzènno de fa tutti regali
allu Bambinu Sandu.
Reddàmmeli, Ggesù,
quilli Natali!
St’usanza se perdéa
ne lla notte de lli tèmbi
finanda a resaj’
alli Cristiani andighi
quannu ‘gnunu all’atri
de tuttu core déa
‘gni ccosa c’a casa sé avanzéa.
Famme, Ggesù, revive quell’età
co ll’innocenza ‘n gòre
che pparéa
caccià lu friddu cchiù forte
e mutu amaru che pe lle vie
senza fina tiréa.
Reddàmmeli, Ggesù,
quilli Natali!

Cruci nello ‘ranu
Li nostri vecchi (come lo recordu!)
co n’attu piu metténu, ne lli jorni
sagri alla terra de lle Rogazzioni,
tra i cambi angore verdi de llo ‘ranu
piccole cruci fatte co nnu palu
e ‘nfilada na rama de ll’ulivu
pijata ne llu jornu delle Parme.
Nnu signu ‘e cruce e ddu o ttre orazzioni,
lu core apèrtu a tutte le speranze.
E nun manghenu ‘e piòe da llu Cielu
sopr’a llu ranu le bbenedizzioni.

I fiori me
Donunghe passu
‘n mezz’a lle cambagne
dell’Abbruzzu mé,
ritti allu cielu, li fiori
so cundendi de vedemme
perché au saputo
(chissà chi je ll’a ittu?)
ch’i l’ajo co ll’amore
tande e tand’òte
candati nelli versi mé.
Ma li cchiù bbelli
nu pocu annu ‘e paura:
paura ch’i li coja
pe portalli alla casa
a sseguità a vedé
tuttu lu jornu
l’assai bellezze sé.

Terra d’Abbruzzu
(Acquètete nu pocu!)
Terra d’Abbruzzu,
terra de terremuti,
acquètete nu pòcu!
Pe ccarità dde Ddio,
non fa fuj
‘sse poche ggende
che te sò rremaste
a jettà lu suore
su lli sulechi arsi
delle cambagne té!
Falle dormì ‘gni nnotte
‘n sanda pace
doppu lu lauru
assai chiù duru
de lla preta scallate
da llu sòle
‘mmezz’a lla jurnata!